Gestul e ceea ce exprimă gîndul odată cu vorbele. Gest e şi mimica, şi intonaţia, şi privirea. Gest este şi scrisul de mînă. Dacă gîndurile sînt autentice, vorbele vin puternice şi vor fi însoţite de gesturi la fel de puternice. Omului îi lipsesc gesturile expresive pentru că gîndurile lui sînt parazitate de vorbe goale. Gîndurile nu sînt cuvinte, nu sînt imagini. Gîndirea e mai degrabă rezonanţă, relief.
Întrebat de viitorul poeziei, Gellu Naum spunea odată că, dacă va mai fi, poezia va fi gest.
Poezia va fi gest atunci cînd va avea forţă corporală. Ea va pătrunde gîndirea celui care o rosteşte şi a celui care o primeşte cu o forţă care va da corporalitate gîndului. Gîndurile se vor fi înrădăcinat şi înălţat în acelaşi timp.
Tocmai ce am aflat, de la un pasionat de semne astrologice, că una din planetele sub care m-am născut îmi dă ceea ce el a numit (că nu e vorbitor de română) wanderlust. N-am realizat pe moment, însă apoi m-am dumirit: păi, asta se tălmăceşte dor de ducă!
După aventura traversării străzilor în Kuşadasî timp de 10 zile, să trec strada în Bucureşti mi se pare floare la ureche. Amuzant a fost să descoperim în Istanbul la sfîrşitul vacanţei că, pe lîngă ceilalţi turişti, eram experţi la "trecerea străzii printre maşinile care nu opresc niciodată"...
Mă declar plăcut preocupată de tot ce înseamnă creşterea, dintr-un sîmbure de inspiraţie, a unei lumi ficţionale.
Milan Kundera , într-o tălmăcire personală: să faci ca un personaj să prindă viaţă înseamnă să formulezi întrutotul problema sa existenţială; adică să conturezi clar anumite situaţii, anumite motive, pînă şi anumite cuvinte care dau formă personajului.
Tema este o interogare existenţială. Omul şi lumea sînt legaţi unul de celălat precum melcul de cochilia sa: lumea este parte din om, este dimensiunea lui şi pe măsură ce lumea se schimbă, existenţa ( a-fi-în-lume, in-der-welt-sein) se schimbă şi ea.
Vezi, eu nu arăt ce se întîmplă în mintea personajului, ci mai degrabă ceea ce se întîmplă în mintea mea: îmi observ personajul pentru o vreme şi încerc, pas cu pas, să ajung în centrul atitudinii sale pentru a o înţelege, a o numi şi a-i pricepe articulaţiile. Mă gîndesc la atitudinea personajului, în ce chip vede el lucrurile şi mă duc mai adînc decît ar merge el, în mod conştient, vreodată.
Aseară am văzut Inception. Tot gîndindu-mă la titlul filmului mi-am amintit deÎnceputurile lui Gellu Naum: Erau începuturile moi ale cercului, grădinile justificate. Cîţiva călăreţi obosiţi clătinau din cap în semn de bun venit. Ceva ca o ferigă ne răcorea umerii. Afară, un copil gigantic, pînă la al şaptelea cer al răbdării, ne zîmbea la fereastră. Îi auzeam părinţii bubuind, chemîndu-l să se culce, mai jos, într-o scorbură a cerului. Acolo trebuia să doarmă, să-şi califice oasele, pe-o blană de lupoaică. Mi-a rezonat numai bine în cutiuţa de idei de după film.
