Al 49-lea Cannes - partea a V-a

Francis Ford Coppola

"Nu numai un mare realizator ci şi un bun manager şi analist al momentului actual al filmului, cu o privire extrem de lucidă asupra cinematografului de astăzi, căruia îi prevede în patru, cinci ani o nouă primăvară.

PREA TÎRZIU  de Lucian Pintilie

M-a bulversat, m-a durut maniheismul şi conotaţia exclusiv închisă şi fără nici o perspectivă a tunelului lui şi plecarea spre alte orizonturi a singurelor personaje luminoase din film, tinerii studenţi la conservator şi procurorul în căutarea adevărului.

Ziarul Le Monde titra: Adevărul e în fundul unui puţ. Adevărul rămâne cumva acolo pentru că mina explodează în finalul filmului (...)

Un final fără perspective al României anului1996. Tinerii sînt într-un exod spre alte orizonturi, lucrurile nu se schimbă. E mult mai întunecat decît BALANŢA.

Din păcate, numeroase simboluri, chestiuni locale de istorie est-europeană, în raport cu marile conflicte universale, de familie, de cuplu, de generaţie, ale filmelor franceze, americane, belgiene, l-au făcut să treacă neobservat.

Într-un top de vreo 15 titluri, publicat în revista Le Film Francais, al criticilor de la Cahiers du Cinema, Le Monde, L'Express...PREA TÎRZIU avea o notaţie cam la mijlocul ierarhiei."

Al 49-lea Cannes - partea a IV-a

Cannes e o euforie a privirii celuilalt

"Cannes nu e numai un festival al filmului, e şi o mare sărbătoare turistică, un ceremonial al privirii, o euforie, chiar, a privirii celuilalt.

Toată Croazeta, de-a lungul Festivalului şi a hotelurilor în care se proiectau filme - pentru că simultan s-au văzut zeci de filme- era plină de turişti înarmaţi cu camere de fotografiat care pândeau sosirea vedetelor în maşini ultra-elegante. 

În fiecare seară la ora 7 şi jumătate, binecunoscutul ritual al urcării scărilor era de fapt cel mai important moment al zilei, intens mediatizat de multitudinea de posturi TV şi transformat în evenimentul serii, retransmis apoi pe imensele ecrane ale Palatului Festivalului.

Din punctul meu de vedere a fost o experienţă a contactului cu alte obiecte: codul badge-ului ataşat la gît pentru a nu se fura, pentru că valora 3000 de franci la bursa neagră, pentru că îţi dădea dreptul să intri la toate filmele din cadrul festivalului; pe care dacă l-ai fi pierdut n-ai mai fi putut rămîne membru al juriului şi care deschidea, printr-o mişcare abilă, căsuţa rezervată numelui respectiv, de unde, în fiecare zi, îţi puteai culege documentaţia.

Trecerea de la un film la celălalt, de la o sală la cealaltă, de la o lume la celelate era marcată doar de scurte opriri la cafeneaua ziariştior unde schimbam opinii despre filme văzute sau care merită să fie văzute, într-o goană permanentă după filmul care nu trebuie ratat...şi întotdeauna vor exista regrete."

Urmează

Al 49-lea Cannes - partea a III-a

O lume ca- filme

"Mi s-a părut c-am trăit o lume ca-n filme, am trecut dintr-o poveste într-alta, am fost cumva decuplată de real timp de zece zile.

Sigur, probabil c-am avut şi acea privire semiotică: anumite gesturi, un final, un zîmbet, un prim-plan...De pildă, în BEAUTIFUL THINGS (Marea Britanie, regia Hettie MacDonald), o pledoarie pentru acceptaea diferenţei, de data asta nu rasiale, ci sexuale: în periferia londoneză, descoperirea de către mamă a homosexualităţii fiului ei adolescent, care este însă trăită cu înţelegere.

Pentru a nu-i da senzaţia singularităţii, la o petrecere în vecinătate, invită şi mama o fată la dans şi dansează şi ele pentru a atenua într-un fel oprobiul public sau discrepanţa pe care o trăia cuplul celor doi îndrăgostiţi."

În cutia de rezonanţă a cinema-ului

"Sigur că filmul este mult mai mult decît naraţiune. Umberto Eco vorbea doar de prima lectură, de cea primară, la nivelul naraţiunii, apropo de romanul Numele trandafirului şi apoi de o lectură semiotică, de o înălţare la nivelul semnelor şi semnificaţiilor.

Şi totuşi, ceea ce au reţinut membrii juriului este că, şi am să-l citez pe Coppola, << ceea ce mă fascinează la un film este emoţia, viaţa, vitalitatea pe care mi-o transmite...Filmele să-mi arate lucruri pe care nu le-am văzut niciodată şi să o facă într-un fel nou>>.

Acelaşi accent pe emoţie, pe trăit, apare şi la actriţa Natalie Baye, membră a juriului alături de Coppola:<>.

Pentru celebrul acum, după filmul EXOTICA -selecţionat  oficial la Cannes 1994- regizor canadian de origine armeană, Atom Egoyan, aflat şi el în juriu anuk acesta, căutarea filmică se rezumă la căutarea emoţiilor oamenilor acestui sfîrşit de secol, a compexităţii inter-relaţiilor lor şi, binenţeles, aşteptarea, nu întotdeauna încununată de succes, adeseori frustrată, de a privi lumea cu o nouă prospeţime.

Comunicarea parazitată şi pertrurbată, chinuită, care trebuie într-un fel vindecată, ar putea fi o altă tendinţă în filmele acestei ediţii, a 49-a, aflată cumva ca un loc geometric între cei 100 de ani de cinematograf şi înaintea celei de-a 50-a ediţie care va fi sărbătorită anul viitor.

Comunicare între generaţii, între sexe, între clase sociale şi poate -numitorul comun- o aducere în aceeaşi cutie de rezonanţă, în acelaşi sistem de rezonanţă, în vederea reconcilierii, în vederea unui nou suflu de comunitas"

Urmează

Al 49-lea Cannes-Partea a II-a

Un motto al festivalului: oamenii aşa cum nu-i cunoaştem

"Vizionam circa zece ore de filme, deci în medie cinci ore de film pe zi, şi o dată la două zile ne întîlneam şi le discutam.

Toate filmele din selecţia oficială erau văzute de toţi membrii juriului şi apoi, din secţiile paralele, cîte doi vedeam Quinzaine des realisateurs, Un certain regard şi Semaine de la critique.

Eu am fost în secţia paralelă Un certain regard în care erau filme, aş zice eu, chiar mai interesante decît în selecţia oficială, a cărei politică, să-i spunem culturală, era de alternanţă a filmului american, european, cu cel din spaţiul non-european.

Au fost recompensate filmele care ne-au produs o impresie deosebită, autenticul trăirii...Sigur, au fost şi filme de emoţie mai facilă, deşi publicul a aplaudat un sfert de oră un poem, să-i spunem, al unei prietenii imposibile: LE HUITIEME JOUR, de Jaco Van Dormael, Belgia.

Ziua a opta, ziua cuplurilor inexistente, a acelui mongoloid (...) poate (...)  mai normal decît anormalii din lumea noastră. O revalorizare a sensibilităţii, de la o sensibilitate epidermică, îmbrăţişa iarba şi pomii, la o trăire primară a bucuriei sau a pasiunii...nişte momente de o mare poezie filmică.

Toate stereotipurile noastre privind lumea nebunilor, a celorlalţi, au fost dinamitate. Filmul ZIUA A OPTA este o pledoarie superbă de acceptare a diferenţei.

Recompensaţi amândoi cu Premiul de Interpretare masculină, mongoloidul Pascal Duquenne, aflat la al doilea  film, alături de actorul francez Daniel Auteuil, sub regia lui Jaco Van Dormael, au construit un triptic admirabil, al unui, hai să spunem Forrest Gump la cub.

Într-adevăr un motto al festivalului ar putea fi: oamenii aşa cum nu-i cunoaştem.

De la copilul din THE QUIET ROOM (Australia, regia Rolf de Heer) care refuză să vorbească atît timp cît părinţii nu comunică, la privirea confuză a copilului care asistă fără să ştie la uciderea tatălui său mafiot, în filmul LES VOLEURS (Franţa, regia Andre Techine), avîndu-i ca protagonişti pe Daniel Auteuil şi Catherine Deneuve.

De fapt, prezenţa filmului francez a fost destul de substanţială: RIDICULE în regia lui Patrice Leconte a deschis festivalul; un film despre dragostea adolescentină, CONTE D'ETE, de Eric Rohmer; un altul despre demoralizarea sau deruta generaţiei 25-30 de ani, COMMENT JE ME SUIS DISPUTE...(MA VIE SEXUELLE) în regia lui Arnaud Desplechin; şi mult discutatul erou foarte discret -UN HEROS TRES DISCRET-al lui Jacques Audiard, care a şi primit Premiul pentru scenariu."

Urmează

Al 49-lea Cannes-Partea I

Consacrare unanimă a filmului britanic SECRETS AND LIES

"Această a 22-a ediţie a Juriului Ecumenic a reunit, după cum numele indică, trei religii: cea catolică, cea protestantă şi cea ortodoxă, într-un echilibru aproape perfect al naţiunilor şi chiar al sexelor.
 
Au fost profesii dintre cele mai diferite: de la un formator în audio-vizual la un profesor universitar, de la un critic de cinema la un profesor de liceu şi pasionat cinefil din Elveţia, membru al Interfilm.
   
În mod absolut surprinzător dar determinat de calitatea filmului (SECRETS AND LIES de Mike Leigh), premiul Juriului Ecumenic a fost acelaşi cu marele premiu Palme D'Or, dublînd, de fapt, triplînd premiul criticii internaţionale de film, deci al juriului FIPRESCI.

SECRETS AND LIES e o căutare a originii şi o încercare de reconciliere între generaţii, între sexe, între clase sociale. Cu un amestec de dramă, de umor, de piesă de teatru clasică, cu dialoguri penetrante, ceea ce poate fi un succes de public, a reprezentat şi a căpătat şi unanimitatea criticii.

Mike Leigh a fost prezent şi acum trei ani la Cannes, cu filmul NAKED, deci nu este un necunoscut al cinefililor. El vine de data asta cu un film clasic, care a fost din primele zile pe buzele tuturor ca unul din principalii candidaţi la Palme D'Or.

Spre deosebire de alţi ani, nu a fost o surpriză această consacrare, deşi venea la mică distanţă sau poate chiar simetric cu BREAKING THE WAVES (Marele Premiu al Juriului) al danezului Lars Von Trier-o splendidă poveste de dragoste într-un peisaj auster, de o incredibilă intoleranţă religioasă."

Filmele cu o viziune originală, profundă despre lume, câştigă

"Juriul ecumenic este un juriu axat pe valori etice, spirituale, ale moralei creştine; de fapt cele două dimensiuni- eticul şi esteticul- coexistă şi întotdeauna au fost recompensate prioritar filmele reprezentînd o viziune originală, profundă, despre lume. 

De-a lungul anilor au fost acordate premii sau menţiuni unor nume precum Kieslowski, Tarkovki, Ken Loach, Zanussi, Wajda.
 
Există şi o politică de promovare a dialogului intercultural. Anul acesta, un excelent film din Taiwan, A DRIFTING LIFE, de Lin Chen-Sheng, a fost menţionat de juriul nostru.

De asemenea şi un interesant film de autor finlandez: AU LOIN S'EN VONT LES NUAGES, de Aki Kaurismaki, film care nu a primit nici una din validările juriului oficial, dar care a fost extrem de bine primit de critica cinematografică şi a fost chiar numit unul din marii absenţi din ierarhia finală.

Este un film care cred că ar plăcea şi publicului nostru: o întoarcere la valorile de comunitas, de familie, de regăsire a forţei individului în faţa unei societăţi maşiniste, tehnologice şi uneori a hazardului, în faţa căruia autenticul şi umanul sunt puse în paranteză."

Femeile în căutarea sensului existenţei

"Cred că ceea ce poate fi denumită o constantă -sîntem în civilizaţia videoclipului şi ne interesează foarte mult să găsim linii directoare, constante, dominante- este prezenţa în filmele de la Cannes a unor personalităţi feminine dintre dintre cele mai diverse.

În SECRETS AND LIES (Palme D'Or), mama, interpretată de Brenda Blethyn ( Premiul pentru interpretare feminină), ori tînăra negresă care îşi caută rădăcinile şi identitatea, un model de echilibru, de sensibilitate, de uman, într-o lume a confuziei şi contrastelor.

O altă personalitate în această galerie a femeilor creatoare sau dătătoare de sens al existenţei, sau căutătoare ale sensului existenţei, ar fi şi femeia-şerif din filmul american FARGO ( Premiul pentru regie acordat lui Joel Coen).

Femeie-şerif  însărcinată (interpretată de Frances McDormand), care reuşeşte să descopere maşinaţiunile unor bad guys într-un peisaj care aminteşte mai mult de Siberia decît de Minessota. O femeie într-un tandem idilic, candid, cu un soţ şi el angajat al poliţiei, dar pe un post auxiliar, de funcţionar pasionat de timbre şi care reuşeşte să păstreze în opţiunea asta gravă, carieră/familie, un echilibru fragil."

Urmează

Contrast alb, negru şi color pentru al 49-lea Cannes

     
Prin anii '90 apărea, o vreme, ziarul facultăţii mele, scos la imprimanta calculatoarelor la care învăţam noi, dacă încăpeam de cei mai ambiţioşi, să redactăm. 

Contribuţia mea, de altfel accidentală, a fost chiar titlul, CONTRAST. Vai mie, îmi doream să scriu, să scriem mai degrabă, cu relief, contur, cu voci proaspete, rebele.

Oferta mea pentru publicare, neacceptată de colegi, a fost un interviu cu cineva care votase filme la Cannes în acel an. Ce să-i fac, aveam numai cinema în cap, atracţie fatală, care, după cum mi-a zis săptămâna trecută un prieten, m-a adus încetul cu încetul pe o linie moartă! 

Atracţia era sporită şi de intervievat: chiar profa noastră de semiotică, doamna Frumuşani. Mi-a coordonat, de altfel, disertaţia de master, care tatona, inevitabil, interpretarea filmului pornind de la o idee a lui Umberto Eco.

Am regăsit foile pe care am redactat interviul şi vreau să-l public aici, în forma lui de atunci, aranjată totuşi pentru ecranul nostru cel de toate zilele.

Pentru cei care îşi amintesc de cursurile şi seminariile doamnei Frumuşani, să o regăsească în cele ce urmează povestind cu pasiune, la persoana întâi, despre cinema şi Cannes, s-ar putea dovedi un CONTRAST foarte plăcut.

În continuare, cale de mai multe postări, vorbeşte Daniela Rovenţa-Frumuşani, pe atunci profesor universitar la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi la secţia Multimedia a Academiei de Teatru şi Film.

În 1996, anul celui de-al 49-lea Cannes, deja membră de patru ani a organizaţiei internaţionale Interfilm, a fost invitată să facă parte din Juriul Ecumenic, unul dintre cele cinci jurii care, alături de juriul oficial, prezida cea de-a 49-a ediţie a Festivalului Filmului de la Cannes.

Butterflies are free, and so are we...

Am întâlnit astăzi, la baza scării rulante de la intrarea în metrou, un fluture. Era mare, în culori puternice, marouri şi portocaliuri şi încerca să intre la metrou. Am încercat să-i spun  "nu te duce pe-acolo, n-ai să mai poţi ieşi! Uite, aici în sus e drumul spre libertate", dar nu m-a auzit. M-am întristat teribil. Capcane pentru fluturi, drumuri spre locuri de unde nu mai poţi ieşi. Sunt sigură că şi pe mine cineva, cândva, de undeva, m-a avertizat să privesc în sus, spre libertate. Nu l-am auzit. Şi-am coborât la metrou.

Irisul Îndrăgostit

"There was no doubt about the fact of her being in love with Tim, and Tim being in love with her. This was the real, the indubitable and authoritative Eros: that unmistakable seismic shock, the total concentration of everything into one necessary being, mysterious, uncanny, unique, one of the strangest phenomenon of the world (...) she loved Tim with passion, with tenderness, with laughter and tears, with all the accumulated intelligent forces of her being" - from Nuns and Soldiers by Iris Murdoch.